… am fost în acea lume diferită de a noastră, o
lume de mult uitata, a celor ce au fost şi-au dispărut dar prezenţa Lor este
încă vie prin tot ce a rămas din Timpul Lor şi mai ales prin Credinţa Lor, acea
Credinţă care trebuia înţeleasă şi simţită de urmaşii Lor, de generaţiile care
au urmat…
Am urcat muntele fără să simt nici o urmă de
oboseală, parcă grăbită să ajung acolo unde simţeam că sunt aşteptată, acolo de
unde am fost chemată, erau mulţi oameni dar Eu nu i-am văzut, eram singură şi
trebuia să ajung în interiorul muntelui, acolo unde sufletele celor care au
apus au săpat ajutaţi de Credinţă şi braţe să dureze un Lăcaş Sfânt unde să se
poată ruga în linişte, în singurătate, numai cu ei, numai cu sufletele lor…
acolo l-am aflat pe Călugărul Daniel… acolo am descoperit chilia Moşului… acolo
în acel loc am pătruns şi am stat cu ochii deschişi pentru a-i putea descoperi
şi simţi, clipe ale Timpului Lui, în stânca unde nu poţi înţelege şi vedea
decât dacă ai Credinţă şi Sufletul curat… acolo am descoperit şi înţeles
semnificaţia pietrelor aşezate anume pe munte… acolo am fost EU şi numai EU în
toate Timpurile Mele… dar până acolo am trecut printre bolţile pomilor
încărcaţi de floare albă… m-am scăldat în cele patru vânturi… am luat cu mine
verdele crud al naturii în priviri… am ieşit din stânca unde m-am născut a doua
oară şi-am coborât pe cărarea muntelui străjuită de cei ce-au fost şi le-am
auzit strigătul de luptă şi-am simţit pulberea cum se ridică sub bătaia
copitelor aprigilor cai… acolo am auzit larma făcută de scuturi… de săbii… de
armuri… acolo am auzit gemetele Lor… acolo m-am contopit cu Ei şi am simţit
durerea, fericirea şi am înţeles că exist… acolo unde se află CETĂŢUIA NEGRU
VODĂ…
Mai târziu mi-am îndreptat
paşii spre NĂMĂIEŞTI unde civilizaţia şi-a pus amprenta reducând astfel din
unicitatea acelui Lăcaş în care cei ce-au fost reuşiseră să înfăptuiască Locul
Sfânt unde cei mulţi se adunau întru’ Credinţă pentru a mulţumi Celui Drept
pentru lucruri înfăptuite… sunt răvăşită… sunt răscolită… o mare parte din mine
a rămas acolo… în munţi… în stâncă… în ruga celor ce mai au Credinţa lăsată cu
Sfinţenie spre nemurire… am luat cu mine Credinţa stâncii pe care am mângâiat-o
în neştire… am simţit-o cum m-a pătruns prin vârful degetelor ce le-am purtat
cu duioşie, cu sufletul, cu gândul, cu inima, cu existenţa mea… cu toată fiinţa
mea… am îmbrăţişat cu gândul Stânca şi Credinţa… şi mi-am contopit trupul cu
Sfânta Stâncă simţind-o adânc… înalt şi mi-am lăsat sufletul purtat în
ascultarea şoaptelor ce izvorau din munte… DA, AM FOST DIN NOU VALAHĂ ÎN TIMP
ŞI SPAŢIU… şi numai EU şi STÂNCA ne-am şoptit un LEGĂMÂNT… şi m-am renăscut din
Stâncă… din vuietul Strigătului de Luptă al Celor ce au fost Strămoşii
Mei…Dacii…Da sunt o Daca…sunt o Valaha..
(Lorelei, satul Cetateni, septembrie 2003)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu